Cabana bantuita

Povestea asta se intampla acum mai multi ani, inainte sa arda cabana Malaiesti. Coborasem de la Malaiesti prin Pichetul Rosu si ne indreptam spre Cabana Izvoarelor. Fusesera cateva zile de vis la cabana, cu cantece la chitara, foc de tabara si distractie cat cuprinde. In ziua respectiva ar fi trebuit sa ajungem acasa, dar timpul trecuse parca prea repede si ragazul scurs in inima muntelui nu fusese in stare sa ne stinga dorul din suflete, ba doar il atatase si mai mult. Asa ca am luat o decizie spontanta si ne-am hotarat "sa o scurtam" pe la Omu, prin varful Bucsoiu. E adevarat ca indicatorul semnala traseu interzis iarna, dar nu era chiar iarna, era o toamna tarzie, cu valuri galbene de foc mocnit in frunzele copacilor, si cu iarba uscata in care dormita caldura verii.

Nimic din vremea de afara nu prevestea urgia ce avea sa vina. Dupa vreo ora de urcat cerul s-a intunecat brusc. O ceata densa si laptoasa a inceput sa se ridice de undeva de sub noi, blocandu-ne complet vederea asupra vaii. Sus, varful se vedea la fel de calm si linistit ca si inainte. Prinsi intre doua sisteme climatice, intre iarna si vara. Ceata se ridica amenintator. In plus, drumul parea dintr-o data presarat de cruci ca un camp de razboi. Daca la primele mai glumeam cu rasete false, "Hai mai, nu ziceai ca ai vrea sa nu mai pleci de pe munte, uite asa ca Domnu 1920-1973, aici de fata", in curand nimeni n-a mai zis nimic. Mergeam in tacere si nu prea eram in apele noastre.

Brusc timpul s-a dat pe fast forward. Urcam mai repede, din ce in ce mai repede, cu inima batand sincopat. Norii de sub noi au inceput sa fiarba, cutremurati de fulgere. Pana cand, in final, furtuna ne-a prins. Daca intindeai mana in fata, nu iti mai vedeai degetele.
La un moment dat am realizat ca sunt singura. Si ca habar nu am unde sunt. Nu mai vazusem nici un indicator de multa vreme iar drumul devenise aproape vertical. Panica a erupt in mine ca un vulcan. Simteam ca nu mai pot sa ma misc. M-am lipit de pamant si am lasat ploaia sa curga peste mine. Nu stiu cat am stat asa, dar frigul m-a facut sa ma misc din nou. Urcam haotic, mai mult pe pipaite. La un moment dat mi s-a parut ca aud un strigat. Ceata a lasat o secunda sa de distinga o forma umana si vantul mi-a adus strigatele la urechi sub forma unei soapte infundate: "Nu pe acolo..." Am schimbat drumul si am inceput sa urc catre persoana din fata mea. Speram sa fie unul dintre prietenii mei, dar cand am ajuns langa el, am vazut ca era un baiat, pe la vreo 20 de ani, foarte slab. Era imbracat cu o geaca veche de fas, cum se purtau prin anii '70 si cu o pereche de blugi. A asteptat pana am ajuns in dreptul lui si apoi a pornit, fara sa zica vreun cuvant, iar eu mergeam in spatele lui. Nu era timp de vorbe. Ajunsesem la cumpana dintre Valea rea si Valea malaiesti, furtuna se linistise iar, doar cateva spasme ale vantului dezgoleau pentru cateva clipe prapastiile fioroase care se cascau de ambele parti. Ceata groasa care se ridica in fuioare crea un sentiment ireal. Faceam echilibristica pe coasta unui nor.

Cand am ajuns in final aproape de cabana Omu simteam ca am venit din alta lume. Nu va mai spun ce bucurie a fost cand mi-am regasit prietenii, care deja ma dadusera disparuta. Toti vorbeau unul peste altul: "Erai in fata mea", "Nu te-am mai vazut la un moment dat", "am crezut ca ai ramas cu grupul din urma", "Cum ai ajuns?" dar cand m-am intors sa ma uit dupa calauza mea, dar nu mai era nimeni. In ziua aceea nu au fost accidente pe munte.